Waldman Zelah

In data de 4 Ian 2013 am devenit cel mai fericit om de pe pamant. Am aflat ca voi fi mamica, iar bobita mea de orez avea deja 3 saptamani. Din prima secunda am pornit pe acel drum magic, doar cu ganduri pozitive. Se spune ca nu devii mama la nastere ci devii mama in primele saptamani de viata a puiului tau. Eu una nu cred in asta. Am devenit mama din prima secunda, primul moment in care am devenit insarcinata. In cele 9 luni de sarcina am dezvoltat o relatie cu fiica mea care nu poate fi descrisa in cuvinte. Stiam ca nu voi fi singura niciodata, cat voi trai (nici dupa, deoarece dragostea pe care o port in suflet pentru fiica mea ne uneste etern).

Am stiut ca voi naste natural, am evitat complet oamenii care imi recomandau cezariana “ca e mai simplu pentru tine, nu te chinui”. Am vrut sa aflu cat de puternica sunt eu ca om, ca femeie. E un proces atat de frumos si de emotionant, nu vroiam sa dau cu piciorul la o minune pe care natura mi-a oferit-o.

Desi totul a fost mai mult ca perfect pe parcursul sarcinii, in saptamana 38 am aflat ca s-ar putea sa am colul uterin orientat posterior. Fiind prima sarcina, atat medicul cat si eu am neglijat acest lucru, crezand ca isi va reveni la forma normala in momentul travaliului.

Inca din luna a 4-a de sarcina am discutat cu doctorul meu despre dorinta mea de a o avea pe mama langa mine in momentul nasterii. Ea este singurul om la care e suficient sa ma uit in ochi si imi da putere. Am decis ca partenerul meu de viata sa fie si el prezent atat cat il tin puterile. Si-a dorit mult sa fie prezent in sala de nasteri, desi e mai sensibil. Dar sa stiti, oricat de puternica a fost mama, am citit in ochii ei, pe langa iubire, si frica. O frica pe care, poate, o voi simti si eu la randul meu. O frica pentru copila ei care are de adus pe lume o viata.

La ora 11.47 pm pe data de 14 sept micuta mea bucurie s-a decis ca e timpul sa ne intalnim. Si-a anuntat pornirea cu o intepatura puternica in zona inferioara a abdomenului meu. Am stiut. S-a rupt apa si am pornit spre clinica. Pe drum, tatal meu coplesit de emotii intreba daca poate sa faca ceva. I-am raspuns simplu: “Te iubesc! Vine Mica”.

Ajunsa la clinica putin peste ora 12 noaptea au inceput sa ma cuprinda emotiile. Desi nu aveam dureri stiam ca urmeaza sa fac pasul suprem. Sa dau nastere fetitei mele. Mintea mea era axata doar pe un singur lucru “Cum sa imi ajut puiul sa se nasca cat mai usor?”. Pe tot parcursul sarcinii, telul meu era sa fac tot posibilul sa nu ii fie ei greu. Dupa 6 ore de travaliu, peste care am trecut cu dureri, dar cu curaj, ma gandeam cat de greu si cat de speriata poate fi micuta mea. Trebuia sa fiu pozitiva si sa ma concentrez. Zis si facut.

Cel mai mare ajutor l-am primit din partea moasei si a mamei. Am ascultat, am respirat, si am dat din cap in semn de aprobare si am respirat, si am inchis ochii si am impins … si tot asa de vreo … nu am numarat, credeti-ma. “Haide ca se vede parutul blond, inca odata!” La auzul cuvintelor din gura moasei, am impins inca odata si am izbucnit in plans. Era o adrenalina si o emotie care simteai ca te coplesesc dar defapt iti dadeau putere. Mi-am adunat tot aerul din salon am inchis ochii si dupa doua impingeri am auzit cel mai frumos sunet din lume. Vocea fericirii mele.

Intr-o fractiune de secunda fetita mea era asezata la pieptul meu tinundu-ma de deget. Am plans. Vroiam sa o tin o vesnicie asa. Dar stiam ca avem tot timpul din lume sa ne iubim. Trebuie sa mentionez ca fara ajutorul moasei, nu reuseam sa duc pana la capat nasterea naturala. A fost ghidul meu spre fericire, a fost omul care m-a salvat. Desi am avut complicatiile legate de colul orientat posterior, ea a avut incredere in mine si m-a considerat puternica si demna de o nastere naturala. Nu voi uit niciodata vorba ei “Ajuta-ma sa te pot ajuta”. Iti multumesc din suflet.

Dupa cateva minute bune, in care eu eram inca plina de adrenalina m-au condus in camera mea unde am alaptat linistita cu partenerul, mama si tata langa patul meu. In aer plutea o fericire contagioasa. Parca toata lumea se schimbase si noi … nu mai eram la fel.

Fetita mea are acum 6 luni si 2 saptamani. E exact cum am visat-o seara de seara cand era in burta mea. Suntem cei mai fericiti si abia astept sa o iau de la capat. Pentru mine a fost cea mai frumoasa experienta a vietii. Atata timp cat esti pozitiv si crezi in tine, orice e posibil. Stiu ca e greu de crezut si nu doresc sa dau sfaturi, dar am dorit sa impartasesc din fericirea mea si sa spun mamelor: Sunteti mai puternice decat credeti! Iubirea pentru puii nostrii ne da putere.