Nastere in apa acasa asa cum am visat

Asa arata nasterea!

O mama cu multumirea pe chip,
un tata emotionat pana la lacrimi
si un bebelus fericit in bratele lor.

Un cuplu pregatit pentru
cea mai fascinanta poveste de viata,
care s-a conturat in urma unor decizii asumate, de a naste la domiciliu asistati.

❤️🌹🍀❤️🌹🍀❤️🌹🍀

“Inca de cand am aflat ca sunt insarcinata,
am simtit o putere imensa in mine
si o profunzime care ma facea
sa vad lucrurile mult mai limpede…

Mi-au iesit la suprafata multe conflicte
si trairi acoperite de timp,
pe care le-am confruntat fata in fata
pe perioada sarcinii,
pentru a nu transmite si copilului
traumele mele.

Cautam oameni profunzi
care sa ma ghideze cumva,
fiind prima data cand trec
prin experienta sarcinii.

❤️❤️❤️❤️🍀🍀🍀🍀❤️❤️❤️❤️

Asa am dat peste Ditta si clipurile ei
de pe youtube, pe care le absorbeam efectiv.

Am zis „clar trebuie sa vorbim cu ea”, am simtit ca e omul potrivit.
Asa am ajuns la curs, impreuna cu sotul meu. Si a fost cea mai buna decizie.

Simteam in mine ca trebuie sa fie ceva mult mai profund decat se vede si este mediatizat.

Simteam o nevoie aproape primitiva ca nasterea mea sa ma IMPLINEASCA.

Vroiam sa nasc EU,
neintrerupta,
neamortita,
constienta si asumata.

❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️

Aveam nevoie sa trec prin transformarea asta, nu sa fug de experienta nasterii.

Sa ma transform in mama
de care copilul meu va avea nevoie,
increzatoare in ea, cu o putere imensa,
nevazuta care poate muta muntii.

❤️❤️❤️❤️❤️❤️

Visam cu ochii deschisi la o nastere blanda,
inconjurata de iubire si pace.

Visam ca voi fi langa sotul meu
in cele mai intense momente ale mele.

Visam la un mediu intim si calm,
perfect pentru a-mi primi copilul pe lume
asa cum se cuvine.

Visam sa o strang in brate cand ajunge
si sa nu-i mai dau drumul, sa o mangai,
sa o linistesc si sa ii spun ca vom fi langa ea
de acum incolo.

Visam la magia dintre mine si Matei
cand o vom auzi pentru prima oara.

Nasterea noastra

Inca de cand am aflat ca sunt insarcinata am simtit o putere imensa in mine si o profunzime care ma facea sa vad lucrurile mult mai limpede…
Mi-au iesit la suprafata multe conflicte si trairi acoperite cu timpul, pe care le-am confruntat fata in fata pe perioada sarcinii , poate pentru a nu transmite si copilului traumele mele.
Deja cateva luni trecusera si ma gandeam mult la nastere.
Cautam oameni profunzi care sa ma ghideze cumva, fiind prima data cand trec prin experienta asta.
Dumnezeu a facut sa dau peste Ditta din clipurile ei de pe youtube, pe care le absorbeam efectiv.
Am zis „clat trebuie sa vorbim cu ea”, am simtit ca e omul potrivit.
Asa am ajuns la curs, impreuna cu sotul meu.
Si a fost cea mai buna decizie.

Simteam in mine ca trebuie sa fie ceva mult mai profund decat se vede si este mediatizat, simteam o nevoie primitiva ca nasterea mea sa ma IMPLINEASCA , ca trebuie sa nasc EU, neintrerupta, neamortita , constienta si asumata, aveam nevoie sa trec prin transformarea asta, nu sa fug de ea.
Sa ma transform in mama de care copilul meu va avea nevoie, increzatoare in ea, cu o putere imensa, nevazuta care poate muta muntii.

Stiam ca o experienta dezamagitoare in nastere ma va urmari toata viata .
visam cu ochii deschisi la o nastere blanda, inconjurata de iubire si pace.
Visam ca voi fi langa sotul meu in cele mai intense momente ale mele.
Visam la un mediu intim, calm , perfect pentru a-mi primi copilul pe lume asa cum se cuvine .
Visam sa o strang in brate cand ajunge si sa nu-i mai dau drumul, sa o mangai, sa o linistesc si sa ii spun ca vom fi langa ea de acum incolo.
Visam la magia dintre mine si Matei cand o vom auzi pentru prima oara.
Nu voiam sa imi nasc fiica intr-un mod traumatizant, nu voiam sa imi predau nasterea nimanui, mai ales oamenilor care m-au facut de atatea ori sa ma simt ca un simplu exponat …
Refuzam sa cred ca nu as putea trai nicaieri in tara noastra nasterea asa cum ar trebui sa fie.
si , am cautat locuri care sa ne primeasca pe amandoi, si care sa respecte cat de cat puterea mea de a naste…. fara sa ma acopere , fara sa ma convinga ca am nevoie sa fiu salvata .
Doar sa ne asiste si sa intervina cand e strict cazul.
Ne-am dat seama pe parcurs ca locul acesta e mult mai greu de gasit decat credeam initial. Si daca e, e foarte departe de noi
Asa ca, avand o sarcina sanatoasa si simtindu-ma bine, am inceput sa ne pregatim pentru o nastere asa cum o visam noi, insa, acasa.

Frici? Au existat…. multe.
Si cred ca e normal sa fie asa, suntem oameni si ne temem .
De durere
De necunoscut
De moarte
De „sunt prea mica sa pot eu scoate un copil”
Pana la urma, cum sa nu ne fie frica de nasterea naturala cand orice film care arata o nastere este plin de tipete si panica?
Cand orice femeie cu care vorbesti iti povesteste cum aproape a murit la nasterea ei

Videoclipuri cu nasteri implinitoare nu se gasesc usor, ca nu sunt „interesante” daca nu contin drama si tipete.
Din pacate…sunt multe lucruri pe dos la care avem de lucrat multi ani pentru a le aduce aproape de un normal.
Insa, tin sa spun ca cel mai bun lucru pe care l-am putut face in sarcina e sa incetez sa mai ascult povestile altora , sa incetez sa mai caut nasteri pe internet, si sa imi indrept mintea NUMAI spre experientele pozitive.
Ca sunt… multe! Insa nu ne uitam la ele.
Aici Ditta a avut un rol crucial.
Am reusit la curs sa imi scot la suprafata fricile, sa le privesc si rand pe rand sa le dizolvam. Totul in timp ce sotul meu ma tinea de mana.
Blandetea cu care ne explica lucrurile m-a facut sa prind incredere in propriul corp, sa imi constientizez cu adevarat copilul care crestea in mine… sa ma conectez cu ea intr-un mod profund.
L-a facut pe sotul meu sa fie atat de sigur pe el incat a devenit un real sprijin pentru mine. Simteam ca suntem o echipa cu adevarat, chiar si in nastere.
Ascultam zilnic inregistrarile ei, pe tot parcursul sarcinii.
Am ajuns usor usor sa trec peste frici , sa le constientizez si sa realizez ca , de fapt, nu erau chiar ale mele, ci mai mult ale societatii.

Travaliul meu a inceput la 41 de saptamani si a durat 36 de ore.
Simteam si ma asteptam la o nastere lunga, in ritmul meu.
In noaptea de 26-27 iunie am simtit primele contractii usoare, mai mult ca o presiune decat durere.
Apoi, toata ziua aceea am petrecut-o lejer desi aveam contractii constant, care cresteau in intensitate si se simteau din ce in ce mai tare. Simteam ca trebuie sa ma misc asa ca mi-am ascultat instictul.
Ne-am plimbat amandoi, am povestit ,ne-am tinut aproape, spre seara am ajuns langa un rau unde se vedea superb apusul.
Traiam fiecare contractie cu calm, ca pe un val care vine si apoi pleaca.
La finalul zilei au venit la noi moasa cu care vorbisem inca din sarcina si doula mea minunata.
Fara ele nu ar fi fost nimic la fel, au fost niste raze de lumina care au adus blandete si siguranta in casa noastra.
Stiam ca va urma o noapte grea si lunga.
Am aprins luminitele in dormitorul nostru, tin minte ca stateam pe minge incercand sa ma misc ca s-o ajut sa coboare. Imi mangaiam burta, vorbeam cu ea, ii spuneam ca suntem impreuna in asta , ca vom reusi, ca este puternica si cred in ea.
Orice pozitie era inconfortabila, nimic nu se simtea bine, nimic nu ma putea ajuta.
Ma schimbam de pe fotoliu, pe pat, pe minge, plimbari prin casa, mers la baie des. Matei venea si ma tinea de maini, imi spunea ca sunt puternica , ca totul va fi bine, ca a mai ramas putin.

Usor, usor a venit dimineata.
Totul era in ceata.
Tin minte ca aveam aproape 8 centimetri.
Nu prea mai eram constienta de timp si spatiu.
Ma simteam epuizata, nu dormisem de doua nopti deloc, corpul meu incerca sa impinga un copil afara insa simteam cum imi pierd energia. Totul era mai intens decat mi-as fi imaginat vreodata.
Am simtit in orele acelea cea mai puternica dezumanizare. Renuntasem la orice , la mandrie, la asteptari, la cei dragi, la gandire, la ratiune.
Nu voiam nimic si nu imi pasa de nimic.
Eram goala, vulnerabila, gata sa imi aduc copilul pe lume.
Acum cand ma gandesc , s-a simtit ca si cum am fost intre doua lumi. La granita.
Ceva ireal ce nu poti descrie in cuvinte pana cand nu simti pe pielea ta.
A fost pur si simplu magic..

Tin minte vag cum se tot miscau lucruri pe langa mine. Matei umplea piscina, moasa ma incuraja dintr-un colt, doula imi apasa pe spate in timpul contractiilor ca sa simt mai putin durerea.
M-am bagat in apa si am simtit putina eliberare , totul era mai bine acolo.
Dintotdeauna apa m-a calmat, m-a linistit.
Stiam ca am nevoie de ea la nastere.
Intre contractii, nu mai eram eu.
Stateam cu ochii inchisi , uneori adormeam printre ele si ma trezeam direct in urmatoarea. Vorbeam scurt doar la nevoie, in rest eram inchisa in mine incercand sa-mi salvez energia.
Moasa punea melodii de pian pe fundal, era un mediu calm dar intens in acelasi timp.
Mergeam peste tot, ieseam afara, ma tineam atarnata de scari in genunchi, orice.
Progresam greu pentru ca bebe nu se angajase cum trebuie in bazin, asa ca moasa mi-a propus niste pozitii prin care sa o ajutam sa se roteasca.
Era totul atat de inconfortabil incat nu mai conta ce facem.
Dupa ceva timp, s-a rotit si contractiile au inceput sa progreseze mai mult.

Am avut un moment cand m-am dus la Matei , eram in livingul nostru, eu simteam ca nu mai pot.
Ne-am privit unul pe altul si au inceput sa curga lacrimi . Muulte lacrimi.
Dar nu de tristete si nici de bucurie.
Era ca o eliberare, ca si cum renunti la o presiune tinuta de mult timp.
Zambeam si curgeau lacrimi.
A fost…. ireal.
Plangeam ca doi copii in timp ce ne asteptam propriul copil. E uimitor cat de mult ne-a unit nasterea asta.

Pe la amiaza deja eram dilatata complet iar corpul imi impingea cu toata forta incat simteam ca nici aerul nu imi ajunge.
Imi amintesc in ceata cum Matei imi trecea prin fata ochilor biletele cu citate scrise de mine „pentru travaliu”.
Citate scurte dar puternice, care sa ma faca sa continui atunci cand simt ca nu mai pot.
Venea si ma tinea strans , ma incuraja , imi spunea ca fiecare contractie ma aduce mai aproape de ea. Mi se puneau comprese reci pe frunte, auzeam cum mi-a spus „hai sa ne rugam impreuna”.
Stateam cand in apa, cand pe pat.
Vorbeam cu Azaria si cu Dumnezeu. Atat.
Ma rugam sa reusim , sa imi mai dea putere inca un pic.
Dupa 3 ore de impins, i-a iesit capul afara, am coborat mana si am atins-o.
A urmat o pauza de cateva minute pana la urmatoare contractie, timp in care o mangaiam usor.
Apoi, imediat a urmat corpul, am luat-o pe piept, i-am simtit caldura .
A plans imediat.
Am plans amandoi odata cu ea.
Si cea mai mare durere pe care am simtit-o vreodata a fost stearsa, eram coplesita de uimire si eliberare.

In sfarsit se terminase.
Reusisem !
Azaria noastra era aici si era sanatoasa.
A ajuns odata cu apusul zilei de 28 iunie.
Nascuta bland, acasa, in bratele noastre.
Asa o eliberare si implinire niciodata nu am simtit.
Am tinut-o pe pieptul meu cateva ore, inca atasata de placenta ei. O mangaiam si ii vorbeam.

Mama ei trecuse prin razboi si totusi ea era asa calma… plina de lumina.

Cordonul a fost taiat de Matei, iar placenta plantata la radacinile unui copac, care va creste odata cu ea.

Abia dupa ce ne-am saturat sa o mirosim, am cantarit-o, masurat-o, etc. Nu astea erau prioritatile, oricum.

De acum incepe viata in trei.
Multumim,

Maria, Matei si Minunea noastra.