O nastere care trebuia vindecata. Sorina, mama care a reusit!

“Auuu!” o durere incredibila in capul pieptului ma face sa deschid ochii larg. Ma uit la ceas 3:52. “Auuuu!” durerea revine. Mintea mi se trezeste “Aoleu! Nu sta bine! Nu are loc!” si sar in picioare. Un lichid caldut mi se prelinge pe picioare si ma aud spunand: “Puiu, cred ca nu e bine!” Cristi se trezeste buimac. Nu intelege, e drept ca nici eu nu prea inteleg. Are 35 de saptamani, nu poate fi apa … refuz sa cred ca mi s-a rupt apa.

Ma uit iar la ceas 4:30… nu imi vine sa cred ca stau in picioare langa pat de 30 de minute si incerc sa ma conving eu pe mine si pe Cristi ca puiul nostru nu e pe cale sa se nasca prematur. Ce fac? Il sun pe medic? Nu, e vineri spre sambata in creierii noptii, mai stam pana se lumineaza. Bine, bine si ce fac? Fac o baie.

Burta mea e tare si dureroasa, durerea radiaza spre spate si simt cum puiul se zbate. Inca cred ca la ziua cand il voi suna, medicul va spune ca ma interneaza sa imi mai puna o perfuzie. Nu ar fi fost prima internare, nu ar fi fost prima perfuzie, nu ar fi fost prima data cand puiul era la un pas de a ne parasi. Incerc sa ma ridic din cada, fara sanse de reusita, il strig pe Cristi, ma ridica cu greu sunt momente cand durerea imi taie respiratia. Gem tot mai tare si mai des. Cristi imi maseaza soldurile, spatele, talpile. Ma mangaie pe frunte, ma intreaba daca sunt bine. Uleiul de lavanda imi mangaie simturile, ma linisteste.

Ma uit la ceas 5:30, timpul sta in loc … nu mai pot sta intinsa, incep sa ma misc, Cristi in urma mea. “Esti bine? Unde te doare? E bine daca fac asa?” Nu aveam nici cea mai vaga idee cum e cu contractiile, cu dilatatia, cu durerile … toata sarcina ma concentrasem pe cum sa tin copilul in pantece, parca nici nu voiam sa stiu cum va iesi. Nu citisem nimic despre travaliu, nu stiam prea multa anatomie, nu stiam ce e o contractie, cum ar trebui sa respir … nu stiam nimic, nu vroiam sa stiu nimic … parca daca n-as fi stiut, nu s-ar fi intamplat. Nu imi era frica de nastere, imi era frica de nasterea prematura, dupa o sarcina obtinuta greu si clasificata ca fiind cu risc.

Se lumina usor, usor ma plimbam deja de ceva vreme si durerea urca precum panta unei sinusoidale si imi taia respiratia in varf. Savuram fiecare secunda de panta descendenta, gemeam tot mai zgomotos pe fiecare panta ascendenta si uneori stigam in varf.

M-am uitat la ceas, 8:10 … il sun pe medic. “Plecati urgent la maternitate, trebuia sa ma sunati cand ati pierdut lichid, probabil veti naste” atunci a inceput iuresul, spaima, frica paralizanta. Ajungem la maternitate si la camera de garda am simtit, umilitor si dureros valvele, pana in creier. Si mai tare au durut cuvintele medicului de garda “Veti naste azi!”. Cum sa nasc la 35 de saptamani? Ce se intamplase? Gresisem ceva? Ce fac in continuare? Si inca 1000 de intrebari mi-au ramas in cap pentru ca domnul doctor a iesit val vartej din sala si m-a lasat sa ma imbrac.

Am intrebat asistenta ce urma sa fac. Mi-a raspuns sec, citind parca din procedura spitalului. De acolo a inceput umilitorul circuit de urca-te, da-te jos, de pe masa de clisma pe masa de consult, de pe toaleta usor insalubra pe masa de toaletare. La 10:30 intram in sala de travaliu dupa ce imi luasem la revedere de la Cristi de parca plecam la razboi. Eram singura, moasa mi-a pus o branula desi ii comunicasem ca domnul doctor a zis sa nu primesc nici un fel de perfuzie pentru ca am diabet gestational. Domnul doctor zisese sa nu primesc glucoza, dar eu am ales sa spun altceva. M-am asezat in pat si am rugat-o sa ma lase sa pastrez telefonul, a fost draguta si m-a lasat. Intre contractii ii scriam lui Cristi. Imi raspundea dezorientat, temator, speriat, emotionat.

Moasa a fost om cu mine. Auzisem povesti despre injurii si atitudine de superioritate. Moasa mea m-a certat ca nu stiu sa stau sa imi puna TNS-ul, a strigat la mine …si eu la ea. Eram programata la primul meu TNS in cateva zile, habar n-aveam ce e aparatul, cum se monteaza si cum trebuie sa stau. A inteles, si nu a mai ridicat tonul la mine. Mi-a vorbit frumos si m-a mangaiat pe spate de vreo doua ori. In rest m-a lasat singura sa imi vad de nastere.

La un moment dat aparatul la care eram conectata cu niste chingi din elastic roase a inceput sa scoata niste sunete ciudate. Moasa a intrat val vartej din incaperea vecina unde discuta cu o colega despre o a treia care plecase la Regina.. Regina Maria. S-a uitat lung la aparat si apoi la mine. “Nu te doare?” “Ba da” raspund gatuita si incercand sa respir cat mai usurel ca simteam ca si respiratia ma taie de durere. “Pai poti sa strigi daca te doare!”… ”Dar nu vreau sa strig! Vreau doar sa stau asa pana vine T” “Te mutam pe masa sa te consulte domnul doctor” era domnul doctor care ma invadase cu valvele la camera de garda … simteam o apasare incredibila in zona coccisului, moasa m-a intrebat daca imi vine sa imping… nu numai ca imi venea …o si faceam de ceva vreme, asa pe muteste cum mi-a fost tot travaliul. Medicul de garda a intrat in fuga, vorbea la telefon cu medicul meu “Bai, nu cred ca o mai putem muta pe masa, hai repede!” Ii auzeam ca prin vis “I se vede capul!” “Dl doctor, o dau jos din pat?” “Stai asa” “Hai!” Am mers din pat la masa de nastere simtind capsorul lui T cum apasa cu niste dureri pe care nu le pot descrie in cuvinte. Intr-un final au reusit sa ma urce pe masa … incepusem sa strig de durere, unul tragea unul impingea si eu simteam cum mi se rupe tot pe dinauntru … si in capul meu urla o intrebare ”Plamanii? Cum ii sunt plamanii?”Atat stiam ca la 35 de saptamani nu au plamanii dezvoltati suficient pentru a face fata respiratiei in mediul uscat. Medicul meu a intrat in fuga. A cerut niste informatii, auzeam cum isi spun lucruri de parca se auzea un televizor la 2,3 usi inchise distanta. M-am auzit urland “Nu mai pot!” si apoi l-am auzit pe T plangand… am zambit si mi-am spus in gand 14:20, 20.10.2012 sambata.

Sala era plina neonatologi, asistente, rezienti … daca ar fi fost film de Oscar si tot cred ca am fi fost mai putini la vizionare … incepusem sa devin constienta de ce vorbesc … stabil, respira, pulseaza, fara incubator, 2540, e viabil … puiul meu era pe o masa langa mine inconjurat de necunoscuti. I-au intors capul spre mine si ma fixa cu ochii lui mari si negri. I-am vorbit intr-una spre amuzamentul robotilor in alb care-l masurau, cantareau, intepau, ciupeau etc. Am plans, am ras, l-am cerut in brate si nu l-am primit. Imi voi aminti toata viata ce am simtit in momentul plin de vraja al expulziei. Nici nu stiam ce simt mai tare durerea imensa si fericirea incomensurabila … Ma va durea toata viata ca am impartit acest moment cu medicul ginecolog si nu cu Cristi.

Mi-au luat puiul din fata ochilor si au plecat cu el, mi-au spus ca il pot vedea dupa ce ma ridic si merg la baie, de obicei se intampa dupa 6 ore mi-au spus. In doua ore bausem 3 l de apa si mergeam la toaleta, in inca o ora incepusem sa intreb unde imi e copilul si cand il pot vedea. In 4 ore il vedeam prin niste usi de sticla … dupa ce mersesem din usa in usa sa il caut. In 6 ore il aveam la san. M-am luptat cu sistemul atat cat am putut.
Am stat in sala de alaptat pana am fost data afara de fiecare data, mergeam mai repede si plecam mai tarziu pentru ca atunci cand nu-l aveam in brate simteam ca ma sufoc de lipsa lui. In cinci zile eram acasa … noi trei…si prima lectie majora a vietii mele.
De atunci imi e Soare si imi e dragoste care creste cu fiecare respiratie.

Nasterea lui T a fost o lectie, un gong care m-a trezit. Atunci am invatat ca sistemul, e sistemul si ori il fentezi, ori te zbati in mocirla lui, ori incerci sa te lupti cu el. Am luptat cu el si aproape ca am pierdut…T a fost vaccinat…ca deh, eu asteptam sa vina cineva sa ma consulte in aceasta problema, asa mi se parea mie normal…doar ca nu a fost asa si momentul in care am vazut scris cu rosu pe tablia patutului numele vaccinurilor primite am simtit cum imi cade tot Universul in cap…stiam eu de ce … simtisem cumva toata drama pe care urma sa o traim din cauza ca pierdusem eu lupta si intepaturile mortale urmau sa ne dicteze ce si cum in urmatorii doi ani din viata puiului de om , dar asta e alta poveste pe care inca ma rupe in bucati doara gandul de a o scrie.
Ma vindec, ma vindec incet si sigur. De fapt T ma vindeca, el cu ochii lui mari care inca ma fixeaza ca atunci, in prima azi. Ma strange in brate, asa din senin, si imi spune ca ma iubeste, si asta ma face sa cred ca desi am gresit si inca mai gresesc sunt mama perfecta pentru el.
Imi doresc multe, sa fi facut, sa fi stiut, sa le fi aratat eu lor…dar asta a fost, n-am facut, n-am stiut si nu le-am aratat eu. Cu toate astea, accept ca atat am putut face, sau ma rog inca incerc sa ajung la faza de completa acceptare si impacare cu prima mea nastere.

Imi doresc sa il fi nascut si pe T acasa, inca ma trezesc noaptea dupa vise in care asta se intampla…si plang, si plang pana nu mai am aer…acum dupa nasterea Alexandrei, plansul vine ca o ploaie care ma curata de amaraciune, vine ca o acceptare si nu ca o tornada de furie cum era inainte.
Deci, eu cred ca ma vindec … cu Soarele si Dragostea lor!
Citeste nasterea surioarei lui T aici

Lasa un Comentariu

2.266 views

Start typing and press Enter to search