O nastere aproape in masina, cu peripetii

Povestea noastra a inceput neasteptat, dar sigur nu o vom uita niciodata.
Pe data de 07 mai 2020 ne-am luat cazare la mare, am zis ca se apropie termenul si sa fim pe acolo. Trebuia sa ajungem pe 08 mai 2020 pe la ora 16:00, sa preluam apartamentul.
Dar minunea noastra a avut alte planuri. 😁
Joi noapte spre vineri m-am trezit cu o durere de burta usoara si cu diaree. Avea sens pentru mine, mancasem un kefir destul de tarziu. Nu mi se parea nimic altceva.
Spre dimineata, parca nu mai era durerea de burta, aia pe care o recunosteam asa ca am sunat-o pe Anamaria (minunsta moasa de la Isis).
Mi-a zis ca sunt sigur in travaliu (poate incepe cu o diaree, cu o voma etc) asa ca pe la 9 am plecat spre Constanta.
Dar incepusem sa imping involuntar……. O sun iar, a zis ca sunt foarte avansata si mai bine raman in Bucuresti, pentru ca voi naste in masina.
A picat cerul pe noi!!
Cum?!
Si toate planurile noastre?!
Noi tot mergeam spre autostrada, am zis sa nu pierdem timpul. O sun si pe dna.dr. Dinca, ma sfatuieste sa opresc la un cabinet in drum sa ma verfice daca voi putea ajunge pana la CT.
Noi deja intram pe autostrada. Ne-am uitat unul la altul, am vorbit cu burtica sa ne astepte si am decis sa plecam, orice ar fi suntem pregatiti, ne asumam!
Am sunat-o pe Anamaria si i-am zis ca venim. A vrut sa se porneasca cu ambulanta, dar noi am zis ca ajungem si ca oricum o tinem la curent.
Ei erau pregatiti oricum de actiune. Tot drumul am vb cu moasa care ma punea sa ma verific ce simt, cum simt.
Simteam sacul si capusorul, dar cumva nu ne era frica.
Recunosc ca povestea Ramonei cu bebelusul nascut in masina ne-a dat si mai multa incredere in noi.
Nu va zic ca mi s-a parut o vesnicie, pt ca faceam exercitii de respiratie ca sa nu imping. Si verificam ceasul sa vad cat de dese erau contractiile – cam la 5 minute.
Durerile nu au fost f mari, le-am rezistat f bine.
Dar de fapt, parca am zburat, pt ca am ajuns intr-o ora jum la spital, cu dilatatie 8.
Pana am urcat, am ajuns la 9.
M-am bagat in cada, am ajuns la 10, dar inca nu se rupsese membranele. Eu deja impingeam de voie.
A ajuns si Cosmin in sala la cateva minute dupa noi (era dezinfectat si echipat ca un cosmonaut 😁), Doamna Doctor ma intreba daca sa-mi rupa membranele, impreuna am hotarat sa mai asteptam putin sa se rupa singure si bine am facut, pentru ca in 5-10 min s-au rupt singure.
Imi zice dna dr Buda ca din 3 impingeri va fi afara, deja se vedea capusorul si ii simteam parul. Dar nu a fost asa, am nascut cam intr-o jumatate de ora.
Nu a fost asa dureros precum ma asteptam (slava Domnului! )
M-au dat constant cu uleiuri, desi eu nu apucasem sa iau nimic din masina.
La o ultima impingere si cea mai dureroasa – a iesit!!
Mi-a pus-o la piept, dar nu reusea sa ajunga bine, atunci si-au dat seama ca se intamplase ceva.
Am avut cordonul scurt, iar la expulzie am smuls o parte din placenta, iar fetita a inspirat niste lichid amniotic pana sa iasa.
Cordonul nu a mai fost lasat, pt ca era ineficient, nu avea ce sa mai primeasca pe el… restul placentei a iesit imediat.
Din pacate nu a reusit sa respire singura din prima si a fost tinuta la incubator pana a doua zi.
Au fost o zi si o noapte de calvar, pt ca fix ce nu doream, se intampla – era departe de mine. 😭
A venit dna doctor de la neonatologie sa ne zica ca pana vin analizele, le este frica sa nu fie altceva la plamani, vreo infectie (pt ca au tot avut cazuri), si ca vor sa o puna pe antibiotic.
Iarasi eram terminata…am inceput sa plang. Cand mi-a zis ca cealalta varianta e respiratie mecanica, am acceptat antibioticul.
Ei au fost atat de oameni, incat m-au lasat sa o vad si sa stau cu ea la ATI, desi cu Covidul nu aveam voie (au fost si certate pt asta..)
In acest timp i-au dar lapticul meu, cu seringa (am stors cu Anamaria 7 ml de colostru, in ziua aia). Am trimis in aura ei remedii pt sperietura, pt frica de asfixiere, si ne rugam constant sa fie bine!
Iar medicilor si asistentelor le trimiteam in aura intelegere, compasiune, mila, iubire.
Asistenta Dana, iarasi e o super fata, ne imbarbata exact ca cea mai buna prietena si tot ea, a doua zi, la insistentele noastre ne-a adus-o in camera.
Deja respira bine, iar analizele iesisera bine. Era clar aspiratie de lichid si nu altceva.
Pt mine am refuzat medicamentatia din start, pt ca nu aveam de ce, ma simteam destul de bine fizic si nici nu voiam sa se duca in laptic.
Voiau sa imi dea ceva pt hemoragie, nici nu mai stiu ce si niste calmante.
In ziua aceea cat a stat cu noi, am observat ca de la antibiotic nu mai era la fel, nu mai manca la fel, era apatica asa ca am refuzat si restul de antibiotic si perfuzia, au fost de acord, cu conditia sa mai stam o zi in plus pt monitorizare.
Am stat bineinteles, ea a fost din ce in ce mai bine, asa ca luni am venit acasa.
Acum este perfecta, iar acasa e cel mai bineeee 🥰❤️
Toti ne incurajau si erau alaturi de noi, au facut tot posibilul sa ne fie cat mai bine, iar fetita sa stea cat mai putin departe de mine.
Jos palaria pentru ei!
O experienta cum nu ne asteptam, dar ce bine e cand totul se termina cu bine!”
Nicoleta Anamaria C.