Nasterea Soniei (O nastere in apa la Constanta by Oana Rogoz)

„Bebelusii sunt niste fiinte aproape mistice daca iti dai voie sa le accepti magia. Asa incepe si povestea noastra, ca un basm magic cu doi oameni care isi doreau sa se transforme in trei. La finalul verii lui 2015 am inceput pregatirile pentru toamna ce urma sa inceapa. Asa ca, la un imbold care in urma cu cativa ani mi-a lipsit, am hotarat sa ma implic, ca terapeut, in viata mamelor si a bebelusilor. Si ghici ce mi-a iesit in cale? Cursul de educator prenatal al Dittei. Hotarat! Planificat! Rezolvat! Si ghici, din nou, ce urma sa aflam in urmatoarele saptamani? Ca o minune mica, o bucatica de iubire si-a facut un culcus numai bun de crescut in vietile noastre. Si au trecut 9 luni mai minunate ca orice, 9 luni in care eram din ce in ce mai mult 3 si in care am crescut si ne-am transformat exact asa cum bebe avea nevoie pentru o intrare frumoasa in lume.
Si apoi a fost 8 mai 2016, sau acea zi in care am aflat cum o nastere provocatoare poate fi blanda, frumoasa si vindecatoare.
La ora 16:30 aproximativ am vorbit cu Irina, moasa noastra si, ne-am hotarat sa plecam inspre Constanta. Era sambata, o sambata luminoasa, linistita, de un calm aproape palpabil. In interiorul nostru linistea era mai degraba un freamat de emotie si asteptare. De la ora 2 noaptea, omuletul din burtica a dat un prim semnal de necontestat in ceea ce priveste momentul nasterii: si-a fisurat membranele care ii tineau casuta din burtica intacta. O ora frumoasa si emotionanta. Am pastrat, cu greu, pentru mine vestea, ca sa ii dau ocazia viitorului tatic sa se mai odihneasca, dat fiind ca ne astepta o calatorie spre Constanta.
De ce Isis Constanta? Pentru ca vroiam sa avem toate optiunile la care avem dreptul, vroiam sa ne bucuram de nastere si sa-i oferim bucaticii noastre de iubire un bun venit pe lume cat mai frumos. La Constanta aveam optiunea nasterii in apa si garantia ca personalul medical ne va respecta dorintele in ceea ce priveste nasterea cu blandete, ora magica si lasarea bebelusului alaturi de parinti. Nota bene pentru doritori, la fel ca peste tot, e nevoie sa stii ce vrei si sa-ti exprimi clar optiunile. Inca nu primim educatie de la personalul specializat in sensul acesta, asa ca vocea noastra, care stie sa ceara, e instrumentul care ne ajuta sa primim copiii in lume cu respectul si normalul cuvenit.
La ora 18:30 eram pe autostrada, sub un superb curcubeu, gonind alene printre lanurile rosii si galbene de maci si rapita, doar noi 3, Irina si Elisa. Irina si Elisa sunt doua moase implicate, iubitoare de mame si de copii, bataioiase chiar in ceea ce priveste dreptul la o nastere frumoasa. Dar e prea putin spus. De fapt, ele sunt doua suflete “primitoare” intrupate in aceste doua femei, doua suflete menite sa primeasca suflete noi pe lume, sa le ofere o venire plina de respect, frumos si de iubire. Irina ne-a fost alaturi inca de la vreo 20 de saptamani de sarcina, iar Eliza, moasa in formare in Anglia, a fost cadoul nostru oferit de univers cu o zi inainte de nastere. Sub farmecul cerului de mai, cu castile in urechi, ascultam muzica si imi repetam cuvintele Dittei: Nasterea e frumoasa! Bebelusul meu stie sa se nasca, iar eu ii sunt alaturi plina de calm si de incredere. Ditta e o amazoana a burticilor. Educator prenatal, e o luptatoare care cere sa fie re-nascuta atitudinea de respect si iubire fata de magia nasterii. Le invata pe “burtici”, cum ii place ei sa spuna, sa aiba incredere in ele si in bebelusii lor, sa traiasca sarcina si nasterea cu toata magia lor!
Si amintindu-mi cat de frumos ne-am pregatit pentru acest moment toti trei, mami, tati si bebe si, emotionata fiind de marea intalnire care urma sa se intample, ne apropiam tot mai mult de Constanta. Doar ca bebelusa noastra statea foarte relaxata in burtica, fara sa dea nici un semn ca vrea ca lucrurile sa avanseze. Nici o contractie, doar o mogaldeata mica care se tot aseza cat mai comod posibil in burtica ei de 40 de saptamani…Dupa 24 de ore de la fisurarea membranelor si dupa petrecerea cu pizza pe care am facut-o cu moasele noastre, la aceeasi ora 2 noaptea, au aparut primele semne mai clare. Perfuzia cu oxitocina picura incet-incet de la ora 21, ca sa ne dea un mic branci spre travaliu. Doar ca, spre uimirea noastra, travaliul intarzia sa apara, indiferent, parca, la provocarea lansata de perfuzia din bratul meu. La ora 2 au inceput contractii usoare si regulate, dar…la ora 4, bebelusa s-a hotarat ca e timpul sa se mai odihneasca un pic. Asa ca, toti 5, am ramas linistiti, in asteptarea diminetii.
Iar duminica, in frumoasa duminica de mai, dupa vreo 30 de ore de la primele semnale, ne apropiam cu pasi repezi de marea intalnire. Cu mintea libera, plina de natura si de culoare, de imagini frumoase si mantre ale Re-nasterii care ma vegheau, alaturi de Eliza si de Irina care imi stateau aproape, traiam, in sfarsit, nasterea. Nicu isi luase si el o pauza de somn dupa noaptea in care ne-a tinut tot timpul in brate, iar eu, aproape ca nu indrazneam sa le rog pe fete sa il trezeasca. Nu imi venea sa cred ca acum chiar se intampla. Ma gandesc acum la orele care s-au scurs atunci, la momentul la care a inceput travaliul activ, la timpul petrecut pe minge, la sunetele care lasau contractiile sa ma ghideze si imi dau seama ca nu mai stiu sa ma exprim in ore exacte. Pentru ca nu au contat, pentru ca timpul s-a dilatat si s-a contractat asa cum am avut nevoie, pentru ca mintea era pregatita sa se abandoneze nasterii fara sa mai tina cont de orice era in jur. Imi amintesc doar mainile fetelor care imi erau alaturi cand vroiam sa strang o mana de ajutor la propriu, imi amintesc vocile lor care rasunau ca intr-o linistitoare surdina, imi amintesc cuvintele Elizei din timpul monitorizarilor care imi sunau ca niste frumoase mantre : “a happy baby”! Si mai stiu ca la un moment dat, cand am fost sigura ca travaliul avansa si nu isi mai lua nici o pauza, am rugat-o pe Eliza sa il trezeasca pe Nicu. Apoi ne-am dat seama, pe neasteptate, ca bebelusa, dupa, aproximativ o ora si jumatate, era aproape gata sa ajunga in bratele noastre.
Daca ies putin din poveste si ma gandesc la acele moment, imi dau seama cat e de important sa poti sa te abandonezi travaliului si sa permiti corpului sa se deschida ca o usa intre doua lumi. Si cat e de important sa poti avea acea incredere oarba in persoana de langa tine in acele moment. Imi amintesc cum am avut parte de un control de evaluare a travaliului din partea medicului de garda al clinicii, iar pronosticul sau a fost total diferit fata de realitate: dilatatie 6, cred. Si totusi, reactia corpului meu indica cu totul altceva. Asta a facut-o pe Irina sa imi propuna repetarea tuseului, lucru pe care l-am acceptat imediat, stiind ca evaluarea ei va fi una blanda si realizata pe nesimtite (Irina imi spune ca pur si simplu am eu incredere in ea, dar daca increderea inseamna comfort si lipsa durerii, atunci ipoteza se confirma). Surpriza, col sters, bebe angajat. Apoi Irina spune: o sa intri in apa…daca mai apucam pana se umple piscina!
Momentul apei, dupa acel concurs de viteza inceput de dimineata a fost unul cu adevarat magic. Vedeam cu coada ochiului bazinul, dar nici nu ma mai puteam gandi la apa in acele moment. Simteam doar ca nu mai vreau sa fac nimic altceva decat sa astept sa vina bebelusa cu fiecare contractie intensa. Dar m-am mobilizat. In bratele lui Nicu m-am ridicat si am saltat repede, intr-o pauza dintre contractii, peste marginea bazinului. Apoi totul a incetinit, timpul a incetinit, pauzele dintre contractii ma gaseau mai constienta, mai conectata la ce e in jurul meu. Senzatiile pe durata contractiilor mult mai usor de gestionat, intimitatea dintre mine si Nicu mai prezenta si foarte placuta. Simteam ca suntem amandoi prezenti pentru a primi minunea din viata noastra. Fetele déjà asteptau langa piscina, Nicu imi punea comprese reci, eu deveneam nerabdatoare, mai ales ca ii simteam capul aproape si, totusi…momentul primirii sale in brate intarzia sa apara.
Am parasit piscina pentru a evalua ce o blocheaza pe bebelusa. Erau cam doua ore de cand asptetam sa ne cunoastem si momentul se tot amana. Am incercat tot soiul de alternative de deblocare alaturi de moase si tot nu avansam. Pana la urma am optat sa urc pe patul din sala. Si acum ne amuzam de felul in care m-am cataract sub privirile ingrijorate ale medicilor care au venit sa ne ofere suport. Echipa noastra era linistita, déjà erau obisnuiti cu felul meu de a ma misca cu toate ca eram in expulzie: stati linistiti, e sportiva, spune Nicu. Si acolo, de mana cu sotul meu, cu ochii atintiti in ochii Irinei, baremul meu de evaluare, cu ganduri neexprimate legate de optiuni probabile in acel moment (ma gandeam, in adancul mintii mele, ce optiuni mai sunt: forceps sau cezariana, ceea ce ma infiora), am reusit sa ne mobilizam si sa ii oferim ajutor bebelusei ca sa poata veni pe lume. Sub mana lui tati si a domnului doctor care impingeau de fundul uterin si o ajutau sa ramana in pozitie avansata dupa fiecare contractie (ea revenea foarte mult inapoi pana in acel moment), cu ochii mei atintiti in ochii Irinei, cu vocea ei care ma ghida si imi dadea incredere, cu vocea lui Nicu pe care o aud si acum clar in urechea mea stanga incurajandu-ma, cu indicatiile de respiratie ale medicului din partea dreapta, cu mine gasind energie pe masura ce o simteam tot mai aproape, cu mainile Irinei care o asteptau sa-I ofere prima atingere, cu Eliza care nu mai stiu cum a gasit inspiratie sa capteze in fotografii momentul…asa a venit pe lume Sonia. A fost asezata pe pieptul meu unde i-am spus bun venit, apoi repede, ghidata de toate vocile la unison, am coborat-o pe burtica pentru ca avea un cordon foarte scurt si i-am mai spus ca poate sa planga daca simte nevoia. Apoi a plans sub ploaia de pupici, si-a exprimat emotiile venirii pe lume intr-un mod atat de intens, iar Nicu, tati sau doul-ul nostru dupa cum s-a dovedit, a taiat cordonul dupa ce a incetat sa mai pulseze. Restul e emotie si nu mai incape in cuvinte…”