Emilia Nitu, Brasov

Totul a inceput in dimineata unei zile de noiembrie cand trebuia sa plec intr-o deplasare in Viena. Pentru ca cu cateva zile in urma avusesem un comportament anormal (ma culcam la 8 seara, mi se dublasera sanii si as fi mancat orice) am hotarat impreuna cu sotul ca inainte sa plec sa fac un test de sarcina (dupa ce o saptamana imi tot zicea: “Esti gravida!”). Am visat in acea dimineata ca m-am trezit si am facut testul si visul m-a trezit pe bune si am mers si l-am facut. L-am lasat abandonat in baie pentru ca m-a cuprins o emotie teribila. Nu puteam sa ma uit la rezultat.

Desi ne doream un copil, parca in acea clipa m-au cuprins toate intrebarile: oare suntem pregatiti, oare sunt pregatita sa nasc natural, cum mi-am dorit mereu? Apoi, cu mare ezitare am mers si am luat testul din baie si l-am deschis impreuna cu sotul. Un mare si intens semn PLUS ni s-a aratat. Am inceput sa radem si sa tremuram de bucurie si emotie. Am plecat in deplasare cu gura pana la urechi dar si cu emotie si grija ca daca se intampla ceva … (e una din fricile care mi-au dat de furca). Totul a fost bine.

Am avut o sarcina foarte usoara si frumoasa, doar ultimele 3 saptamani au fost mai dificile, cred ca si din cauza ca imi incoltise in cap ideea ca voi naste mai devreme (bebele era mare, placenta dadea semne de maturizare spre sfarsit) si asteptarea a fost grea mai cu picioare umflate, vergeturi de care credeam ca am scapat etc. Abia asteptam sa nasc, desi mi-a placut si sa fiu insarcinata. Sunt una din mamicile carora le lipseste misculatia din burtica …

In timpul sarcinii am fost monitorizata de un medic de la clinica Eva din Brasov destul de bun la inceput, dar fata de care am avut mici ezitari. Mereu mi-am dorit sa nasc natural, chiar de aveam temerile mele, asa mi se parea firesc si voiam cel mai bun start pentru bebelusul ce avea sa vina. De fiecare data cand vorbeam cu doamna doctor despre asta mi se parea ca lasa mereu o portita ca ceva sa mearga rau si imi insufla parca ca nu voi reusi. Imi indica mereu ca am nevoie de 100 de ecografii si teste si vitamine (nu am luat niciuna toata sarcina). Cand i-am zis ca eu vreau sa nasc “cu blandete” si mi-a raspuns ca ea nu intelege ce e cu blandetea asta si ca si ea asista tot cu blandete, dar altfel de blandete :-?? (avea sa spuna mai tarziu ca anestezie=blandetea ei) am inteles ca nu e pentru mine. Am inceput apoi sa caut un medic care sa imi dea increderea de care aveam nevoie.

Nu cu mult timp in urma vazusem un reportaj cu Ditta Depner, femeia care nascuse acasa 2 copii. Mi s-a parut extraordinar. Apoi am aflat de cursurile ei de Hypnobitrhing si m-am inscris imediat pentru unul. Asa am luat legatura si am primit si recomandarea Dittei sa merg la doamna Musetescu, un medic extrem de bun si bland si mai presus de toate un om extraordinar. Era fix ceea ce cautam.

Apoi au urmat cursurile de care am fost extrem de incantata, imi spuneau despre nastere fix ceea ce imi doream eu sa fie si imi dadeau increderea de care aveam atata nevoie. Acolo ni s-a spus in cadrul unei sedinte sa intrebam bebelusul cat va dura travaliul. Mi-a raspuns 4 ore jumatate si mi-am zis ca n-are cum! Pana la urma a avut. Multumesc, Ditta pe aceasta cale. Nu mai zic de sotul meu care, desi era usor sceptic la inceput a devenit “adept” convins.

Am completat planul de nastere cu mult entuziasm: nu voiam medicamente, anestezii, perfuzii, clisme, epiziotomie, cordon taiat inainte de vreme, placenta fortata sa iasa, fara vaccinuri si vitamina K (desi cazusem de acord cu doaman doctor ca vom accepta vitamina K daca va sta mult in expulzie). Apoi am asteptat.

La 39 de saptamani si 4 zile am mers, mai obosita ca de obicei, la culcare devreme, pe la 9. Sotul a ramas la tv. La 11:00 tot prin vis, ca si aflarea vestii, a inceput travaliul. Am visat ca ma doare burta si ca cronometrez contractii si trezita de una am fost. Era o durere slabuta, ca la menstruatie, nici nu imi dadeam seama daca mi s-a intarit burtica. Dar aveam o nevoie maaare sa merg la baie. Am mers si cand colo ce sa vezi, un mic cheag de sange. Am zis … o fi dopul? desi eu eliminam din el de ceva vreme. Am zis ca e prea putin sa fie si m-am dus din nou in pat.

In 15 min alta contractie, aceeasi nevoie de mers la baie, alt cheag, mai mare. Merg la sot si ii zic si bineinteles ca nu rezist si intreb fetele de pe grupul de Hypnobirthing. Incerc sa stau iar in pat si in fix 15 minute inca una, aceeasi poveste plus un entuziasm si o bucurie imensa ca s-ar putea sa se apropie momentul mult visat. La a 4-a contractie zic sa merg sa fac un dus, desi probabil mai e mult si bine pana nasc eu.

Dupa dus se schimba treaba, contractii mai serioase cam la 5-6 minute … vreo 4. Dar cu respiratia invatata la curs, care culmea imi venea natural, sunt usor de suportat, desi vizibil muuuult mai intense. Zic sa mai stau ca probabil sunt doar cateva si apoi se raresc. Ba de unde! La 4 minute. Inca rezist, dar imi trezesc sotul ca devine serioasa treaba. In timpul asta numai ture la baie pentru diverse nevoi.

Ii zic sotului sa imi aduca telefonul ca ar trebui sa o sun pe doamna doctor. Cat s-a dus el, mi s-au rupt memebranele. O suna el. Zice ca sa ma duc la clinica si ne vedem acolo. In timpul asta eu ma minunam ca ce putina ” apa” a curs. Eu ma asteptam la litri cred. 😀

Si ma gandesc cu ce sa ma imbrac. Cat umblam prin sertare incep sa ma panichez un pic. Contractii la 2 minute, chiar si la unul, nimeni nu mai reusea sa le cronometreze. Si era abia 12:30. Zic: daca asta e inceputul, ce ma fac eu mai incolo?! Timp de vreo 5-6 valuri am reusit doar sa imi pun jumatate de chilot pe mine. La ora 1 eram pe covor in dormitor spunand ca vreau sa imping. Sotul speriat zice ca cheama slavarea. Eu de frica sa nu il sperii ziceam ca nu e nevoie, ca eu nasc aici.

Pana la urma nu stiu cum am reusit sa ma imbrac ca nici nu aveam timp sa respir intre ele si am ajuns prin ploaie la spital, unde am experimentat vreo 2 numai cat urcam scarile unui singur etaj (norocul nostru ca nu mergea liftul).

Deja abandonasem, eram convinsa ca m-am dilatat vreo 2-3 cm si ca iadul acum se dezlantuie si ca am uitat tot ce am invatat la curs.

Ma cocot pe masa si imi zice asistenta ca sunt dilatata complet, bebe mai are un cm si iese!!! Eu ii zic ca nu are cum, ca abia de 2 ore jumate au inceput contractiile si alea usoare. Pana la urma ma convinge. Ma dau jos, ii zic ca eu vreau sa nasc in apa si ii dau folia pentru bazinul gonflabil. Zice ca din pacate nu mai are timp sa il instaleze ca vine bebe si sa merg in cada din sala de nasteri. Nu m-am impotrivit.

Ii zic sotului sa ia planul de nasteri, imprimat in atatea exemplare. Au zis ca nu e nevoie, ca vor face cum zic eu … In apa totul era mult mai roz. Sotul nu s-a miscat de langa mine (desi voiam sa facem poze etc, aparatul a ramas in masina) si imi punea tot timpul apa pe burtica (dezavantajul cazii e ca nu e suficient de adanca, ori nu o umplu ei destul sa acopere burtica cum mi-as fi dorit).

Mereu mi-am imaginat ca o sa nasc pe vine, sau in picioare, dar dintr-o data cea mai confortabila pozitie era usor inclinata pe spate … Dorinta de a impinge era foarte mare. A venit doamna doctor si a zis “Go for it! Impinge daca asta simti.” Si am inceput sa imping usor in jos ajutandu-ma din nou de respiratie. Capul Oilviei iesea putin, apoi intra la loc. Si am tinut-o asa mai bine de o ora (mie mi s-a parut ca au trecut 5 minute). Dimensiunea ei generoasa (4180g) nu favoriza umerii sa coboare. Atunci am inteles ca va fi nevoie de mica taietura de care ma temeam atat.

Am iesit din apa pentru o mai buna vizibilitate a doamnei dr. Eu incepusem sa imping mult mai “animalic”, insa tot fara sa scot un sunet. Cand impingeam, nu mai durea deloc. Printre gene o vedeam pe doamna doctor cum statea cuminte deoparte si imi lasa nasterea mie (multumesc) si imi spunea cat de bine ma descurc. Perineul incepuse insa sa se rupa si bebe tot nu iesea. Am decis atunci sa ii acord toata increderea doamnei Musetescu si sa ii permit sa faca incizia. Nu am simtit nimic decat cum a tasnit dintr-o data din mine o viata noua. A iesit cu totul dintr-o contractie! Era ora 4:58. A durat mai mult expulzia decat travaliul in sine.
Mi-au pus-o imediat pe piept cand eu asteptam sa imi spuna ca i-a iesit doar caputul. Nu imi venea sa cred … Era ea, molcuta si fierbinte, cu ochii larg deschisi in semintuneric. Nu a plans imediat. Ne-a studiat putin, mi-a umplut inima si apoi a plans sfios de cateva ori. Au mai lasat-o putin, vreo 5-6 minute care mie mi s-au parut 3 secunde apoi, cand cordonul nu prea mai pulsa au luat-o sa ii scoata excesul de secretii si sa o masoare.

M-am suparat un pic dupa pentru ca imi doream sa faca toate astea la mine pe piept, dar in clipa aia eram pierduta in ochii ei. Se uita parca la mine de pe masa unde era examinata, desi nu ma vedea, si eu la ea. I-au lasat vernixul pe piele, nu au vaccinat-o. In timpul asta de maxim 5 minute deja a iesit placenta. Nu am simtit decat ceva caldut curgand de acolo.

Ea era din nou pe pieptul meu si nu mai simteam nimic decat iubirea. Nici cusatura, care nu a fost mare branza acum ca privesc in urma, nici dureri, nu mai auzeam nici vocile celor din jur. Eram doar noi 3 si ne priveam. A inceput sa isi caute drumul spre san, a incercat putin sa suga, a atipit. Mi-as fi dorit sa stam asa pentru totdeauna. Insa au imbracat-o putin si ne-am mutat in pat unde am stat cam 2 ore pana ne-au mutat in salon. Era dimineata, prima noastra dimineata impreuna!

Primele 2 zile nu am dormit deloc. Am stat si m-am minunat de cat e de perfecta si cuminte si expresiva. Se uita la noi de parca ne stiam dintotdeauna. Ii faceam promisiuni. Apoi am plecat acasa unde am continuat sa ne bucuram de ochisorii ei luminosi. Acum o purtam, o alaptam si dormim impreuna.

Aceasta este povestea unei iubiri care a inceput si s-a nascut prin vis. Desi as fi schimbat cateva lucruri (sa ii lase putin mai mult cordonul, sa stea mai mult asa goala pe pieptul meu si sa nu o spele cateva ore mai tarziu), am avut o nastere superba, implinitoare, care m-a facut sa cred ca pot sa fac orice.

Multumesc lui Dumnezeu, Oliviei, sotului meu, Dittei (pe care am simtit-o acolo in travaliu) si doamnei doctor Musetescu.

Ma simt de parca am inghitit un nor…