Cum ne-a fost nastrea? – Roxana Neculae

🔺Trigger warning: extreme labour pain. 

Duminică, pe 13 martie (39w4d) pe la 21:00 încep să am contracții ușoare neregulate. Mă uitam cu Alin la un film și așteptam cu drag să am contracții mai dese, dar după 2 ore s-au oprit de tot. 

Dorm bine, apoi dimineața mă trezesc cu dureri asemănătoare celor menstruale, și în mintea mea a fost semnul că nașterea se apropie. Numai bine că la ora 10:00 aveam programat un TNS (monitorizare bătăi inimă bebe & monitorizare contracții) ca să văd cum stă treaba. După 20 de minute de monitorizare, se văd multe contracții intense (una chiar și de 100) pe care, fizic, nu le-am simțit deloc. M-am bucurat că am lucrat cu mine foarte mult în ultimul timp, iar corpul nici nu mai percepe durerea. Oh, ce naivă am fost să cred asta! :)) 

Doctorul meu, Mohamed Zaher, a spus că cel mai probabil ne vom vedea la noapte și mi-a propus să mă plimb 6-10 km. Era soare și frumos, așa că ne-am plimbat 10 km pe malul mării. Cu câtă bucurie am pornit la plimbare! Doamneee! Ce amintire frumoasă. Ce emoții trăiam! Țopăiam amândoi mega entuziasmați, deja prevedeam 14 martie – ziua nașterii. Am început să enumerăm persoanele pe care le știm și-s născute pe 14. :)) 

După kilometrul 6 merg din ce în ce mai îngreunat, ca un pinguin, simt că bebe se lasă tare în jos, bag și un fresh de ananas cumpărat de pe faleză ca să pregătesc corpul de travaliu și tot aștept să se rupă apa (deși nu era musai să se întâmple asta ca să intru în travaliu, doar în 17% dintre cazuri pornește travaliul cu ruptul apei). :))) 

Și se rupe… parțial, în zeci de “bucățele mici” (trickle, and then slow leak). Dar nu în acea luni, ci abia miercuri. :)) 

Pe 14 martie seara mergem la niște prieteni  acasă. După ce bag ditamai burgerul în mine simt nevoia să mă întind pe canapea, fiind foarte îngreunată, dar nu se întâmplă nimic. Acasă dorm super liniștită.

Miercuri, 16 martie, merg cu Alin la plaja Modern, să urc și să cobor din nou toate cele 200 de scări. Cum mă dau jos din mașină, simt primul slow leak. Mă bufnește râsul și îi zic lui Alin că nu vreau să renunț la scări. Mă opream când mai venea o tură de slow leak, dar am decis să nu merg acasă după cele 200 de scări. Fiindu-mi poftă de covridogii cu cârnați picanți de la Panda (voi, constănțenii, știți despre ce e vorba) i-am spus lui Alin că vreau să fac o plimbare pe jos până la ei. Apa curgea în continuare, dar în valuri mici. :)) Nu se ducea pe picioare, că am avut grijă să nu se îndepărteze prea mult. :)) După ce am dat voleu cârnatul picant, observ o rochie frumoasă într-o vitrină. Intru și o cumpăr. 

Apoi merg acasă să mă pregătesc de naștere. Dar nic. Nada. Nicio contracție. 

Vine ziua de joi, 17 martie. Deja nu mai pot ieși din casă, de câte ori mă ridicam în picioare, mai curgea nițel apă, but no gush. Îmi fac curaj și mă ung pe burtă cu uleiul esențial Clary Sage (fiind un tonic uterin, unii nu îl recomandă la nvdc, deci atenție!) și pe la prânz hop și un pic de dop gelatinos, astfel că o chem pe draga noastră doula să stăm de vorbă, să ne cunoaștem mai bine, să mă pregătească de travaliu cum știe ea. Îmi pregătisem și eu corpul de naștere în ultimele 2 săptămâni bând zilnic 2-3 căni de ceai din frunze de zmeur și ceai de urzică vie, făcând acupressure, mâncând uneori curmale, ananas și mâncăruri picante, făcând exerciții de respirație și câte 2-3 meditații pe zi speciale pentru travaliu, făcând Miles Circuit și alte exerciții pe mingea de travaliu și evident, zilnic, declanșam cu Alin oxitocina (iykwim). 

Ajunge doula pe la noi la ora 16:00, stăm la povești, am contracții foarte ușoare, îmi dă să iau miere cu clary sage și câteva homeopate. Pleacă după o oră și un pic, și se așteaptă să o chem la noapte.

Dar pe la ora 19:00 încep contracțiile intense. Sau cum credeam eu atunci, că alea ar fi intense. Haha, Roxana, ce funny erai! :)) Se repetau la 3-4 minute și durau 30 de secunde, timp în care nu puteam vorbi. Iar Alin și Sena înțelegeau asta, veneau lângă mine la fiecare contracție, Alin îmi făcea masaj capilar, iar Sena îmi făcea masaj lombar. Stăteam pe mingea de travaliu, respiram așa frumos, și le gestionam tare bine, ptu ptu să nu fie cu deochi. :)) Credeam că așa vor fi până la expulzie, clar nu știam ce mă așteaptă. 🤪 La unele contracții țineam și un pieptene în palmă, să ating punctul Laogong, dar nu am simțit că mă ajută prea mult.

Anunț doula că mă schimb la față pe contracții, și pe la ora 22:00 vine din nou la noi. Scoate artileria grea de uleiuri (deși le aveam și eu pe ale mele) și începe să mă ungă. Mi-a adus un shake super proteic, cuburi de gheață speciale, un evantai, mingi antistres și o ghirlandă de lumini pe care mi-a așezat-o pe pat. A ținut minte când i-am spus că îmi place atmosfera intimă pe care o au unele femei care nasc acasă. Mai aprindem și 4 lumânări mari și-i dăm înainte… :))

Contracțiile devin din ce în ce mai intense (evit intenționat să folosesc cuvântul “dureroase”) și o convingem pe Carmen (doula) să rămână să doarmă cu mine. 

Amândouă ațipeam, dar ne trezeam aproape la fiecare contracție intensă. Aproape de ora 5 dimineața când deja nu mai rezistam, pentru că simțeam că vreau să împing pe contracție, hotărăsc cu doula să mergem la spital. 

Ajungem la spital la 5:20 dimineața cu contracții atât de dure, încât nu mă pot mișca niciun milimetru pe contracție. Faptul că simțeam să expulzez pe fiecare contracție mă făcea să mă gândesc că am deja 7-8 cm dilatație. La spital mă preia moașa Ana, vine și dra dr Nirvana (care era de gardă, și era din echipa doctorului meu, Mohamed Zaher), îmi face un tușeu să vadă dilatația. Când aud că am doar 2 cm dilatație după o noapte așa intensă, mă blochez psihic. Mă gândeam cum o să rezist să mă mai chinui ore bune până la apx 10 cm dilatație. 

După o oră, ca să mai atenuăm un pic intensitatea contracțiilor, mă mut în bazinul cu apă. Sunt foarte slăbită (nu doar de la anemie ci și de la noaptea nedormită și epuizantă), ațipesc pe pauze, și mă trezesc mereu pe contracții. Alin e lângă mine încontinuu, mă ține de mână și îmi face cu evantaiul. Nu suport să se oprească nicio clipă din a-mi face vânt. 

Ca să nu pierd dilatația, ies din apă și mă mut în rezerva care era fix lângă sala cu bazinul. Rezervă în care am “locuit” apoi toți 3 în următoarele 3 zile, dar eu nu mi-o amintesc deloc de când eram în travaliu. Nici nu știu dacă lumina era stinsă sau aprinsă.

Urmează clipe de chin, nu pot sta în picioare, mă fac covrig pe fiecare contracție, încerc să respir și să îmi las fața relaxată pe contracție (nu uit deloc de tehnica “floppy face, floppy fanny” pe care am găsit-o pe profilul thenakeddoula), dar reușesc doar la 2 contracții din 4-5 să fac asta, ceea ce mă frustrează și simt dezamăgire. Știam că dacă nu îmi relaxez complet maxilarul, nici partea de jos nu se relaxează, astfel că mă blochez și mai tare mental. Oricât conștientizam că puterea e la mine, și că trebuie să lucrez cu corpul meu și nu împotriva lui, nu reușeam îndeajuns. 

Aud încontinuu de la Alin și Ana: “Relaxează-te!”, dar parcă nici nu mai sunt în cameră cu ei, nici măcar nu mai știam pentru ce eram acolo, uneori îmi reveneam la realitate și le spuneam “Nu mai pot, cred că leșin!” sau “Nu mai pot, îmi vine să vomit!” Nu am leșinat, nu am vomitat, și de putut am mai putut. :))

Cel mai probabil în rezervă era întuneric. Aud ca prin vise ce melodii îmi punea Ana (când Ganesha, când din Hypnobirthing). Îi țineam pe amândoi de mână puternic și lucrul acesta mă făcea să mă simt bine, mai ales când venea o ditamai contracție. 

Ditamai contracție = simțeam că urmează să expulzez o minge de bowling prin perineu, timp în care aveam senzația că cineva îmi dă cu barosul în spatele bazinului… toate astea la dilatație de 2. 

Dinainte să intru în travaliu chiar îmi spuneam că prefer să simt contracțiile pe spate, decât să le simt pe cele de pe față, ca nu cumva să le încurc cu vreo ruptură uterină (având în vedere NVDC). Ce nu știam eu atunci, e că “back pain labour” e cel mai nasol. Bineînțeles, durerile diferă de la naștere la naștere/de la experiență la experiență.

Revenind. După o oră de “nu mai pot!” și din când în când cu împroșcări cu sânge prin col, o rog pe Ana să verifice dilatația. Mă minte și-mi spune că-s 3 cm dilatată (abia după naștere a recunoscut că eram tot 2, dar nu voia să mă blochez și mai tare). Urmează alte 3 ore de contracții, în care eu stăteam ghemuită pe pat, bebe nu era flectat suficient să progreseze, și nu știam de ce îmi vine să îl expulzez, când nu aveam cum. Eram de câteva ore în faza de tranziție, cea mai dureroasă fază din travaliu, în care multe femei cer epidurală sau cezariană. Chit că simțeam că leșin, nici vorbă să cer una dintre cele două, chiar dacă trecuseră atâtea ore. Doar îmi promisesem eu mie de dinainte! :))

Pe fiecare contracție reușesc să inspir, dar la expirare, vocalizez încât să îmi ascund țipătul de durere. Nu știu ce am făcut și ce s-a întâmplat, dar pe la 9 fără ceva, Ana se bucură și Alin mi-a zis apoi că a văzut-o pe ea luminată la față, ceea ce însemna că eram pe drumul cel bun. O aud că spune: “Partea cea grea a trecut!”

Imaginați-vă că eu nu vedeam chipuri, eram făcută covrig, am stat încontinuu pe pat, pe o parte și le simțeam doar mâinile pe care le strângeam. În rest, eram într-o altă lume… plină de senza… durere. Chiar durere. 

La puțin timp după ce moașa mi-a spus “Partea cea mai grea a trecut!”, vine dra dr. Nirvana și spune “Hai să o mutăm în bazin dacă nu vrem să nască aici!”

M-am bucurat enorm de mult, deși nu puteai vedea asta pe chipul meu. Cu ultimele forțe mă ridic din pat și sunt condusă către bazinul din sala alăturată (se făcuse ora 9:00 AM). Când să intru în bazin, mă mai prinde în picioare o contracție. Încerc să bag mantra “Trece! Trece! Trece!”, și apoi mă ajută toți trei să urc în bazinul cu apă. 

Mă pun din start în poziția gravitațională KICO (knees in, calves out), și mă sprijin cu fața de marginea căzii. Sunt extrem de slăbită și nu îmi pot menține poziția. Dr Nirvana mă întreabă blând dacă vreau să mă așez cu fața în sus. Inițial refuz, dar în vreo 2 minute îmi dau seama că nu e deloc relaxant pentru mine să rămân în KICO, așa că mă întorc. În sfârșit mă simt relaxată pentru 1-2 minute.

Chiar atunci intră și dr Mohamed Zaher, dar nu se amestecă, doar privește. 

Pe fiecare contracție, mi se spune să împing. Reușesc să împing de 3 ori pe fiecare contracție. Nu știu de unde, Doamne, mai aveam forță să împing cu atâta putere. Simt borbonele de transpirație pe toată fața, și nu știam dacă sunt de la aburi sau de la chin. :)) Încep să vocalizez (cu semi țipăt) pe contracție și acela a fost momentul în care dr. Zaher îmi spune clar “Dacă țipați, nu veți avea energie să împingeți!”.

Am tăcut mâlc, mi-am dat vreo două palme interioare, îmi zic mental “Hai că poți, ești la împins, tot ce ai de făcut este să împingi și apoi îl vei simți pe bebe pe tine și se termină toată durerea!”

Am fost conștientă atunci că sunt la naștere și nu maltratată prin vreo închisoare ca-n filmul Papillon. :)) Mă uit la Alin și îi spun: “Poți începe să filmezi!”

Peste fix 1 minut și 18 secunde de la ultimul PLAY (știu asta pentru că am verificat privind filmul de 2:36 cu expulzia), și împins din toți rărunchii, Carol este pus pe pieptul meu. Vânăt tot, căci avuse dublă circulară de cordon.

Aud întrebarea “Cât e ceasul?”, Alin spune că e 9:15, și se vede în filmare cum verific și eu ora la ceasul de la mână. Nu de alta, dar trebuia să mă asigur, căci prevăd un apel de la fiu-miu peste vreo 20 de ani când sunt întrebată “Mama, care e ora exactă la care am fost născut?” Și vooooi ști că e vorba de vreo fimeie care se interesează de astrograma lui. 🤪

După ce Carol a fost pus pe pieptul meu, mi se eliberează oxitocina la un nivel intens (în golden hour e vârful cel mai înalt de oxitocină pe care o femeie îl poate elibera vreodată) și simt o mega iubire din start. Nu îmi pot dezlipi ochii de pe fățuca lui. 

Sunt mutată cu el pe masă și așteptăm să iasă placenta (care a și ieșit fără să simt vreun disconfort), timp în care îl pun pe bebe la sân să pape colostru. 

Întreb dacă m-am rupt perineal (aveam emoții, căci am început în forță să-mi fac masaje perineale în săptămâna 34, după care le-am abandonat din lene) și m-am bucurat să aud că nu, dar m-am cam zdrelit un pic mai sus (fisură labială). A fost necesar să fiu cusută foarte puțin, și vreo 10 zile am avut nevoie de colac special ca să stau și io ca tot omu’ în mașină sau la masă. Dar cine arată splendid acum? :)) Eu, da. :)) Notați cu ce m-am îngrijit: de 3 ori pe zi cu uleiuri esențiale Yarrow Pom, Salubelle, Lavandă, Tămâie, Melaleuca (toate Doterra). 

Fiind acolo pe masă, privesc în jurul meu extaziată, și îmi amintesc ca prin vis că în ultimele 14 ore am suferit. Parcă nu fusese nimic real. Întunericul fusese cu durerea, iar acum că intrau razele soarelui de la ora 9:00 pe geam, lumina a venit cu liniștea. 🌕 Nu se vedea Luna Plină în România, dar era la apogeu pe cer… eu născându-l pe Carol cu 3 minute înainte să fie 100% plină. 

✂️ Vine apoi momentul în care Alin taie cordonul ombilical. Și are o poză cu foarfeca în mână pregătit să-l taie, dar privind mai întâi către obiectivul de la camera foto… zici că se pregătea să taie funda de la inaugurarea unei afaceri. 😂

Treceam prin momente inexplicabile de împlinire și iubire și cel mai probabil radiam de fericire, astfel că doctorul îmi spune că sunt foarte frumoasă. Eu știind că am trecut prin război, nici nu voiam să îmi imaginez cum arăt și întreb “Frumoasă?!”, iar el și dr. Nirvana zic în tandem “Nu frumoasă, foarte frumoasă!” 

Mă uit la ea și o întreb dacă mai am codițe la ochi, îmi spune că da, și ne hlizim ca niște puștoaice. 

După aproximativ o oră bebe este măsurat și cântărit, apoi vine momentul în care ne mutăm cu el în rezerva de lângă, rezervă care mi se pare că o văd pentru prima oară, de parcă nici nu stătusem 4 ore în travaliu acolo. Eu și Alin rupți de oboseală, dar în același timp entuziasmați și plini de iubire, ne-am uitat la bebe ore în șir, și abia spre seară încolo am adormit. 

Aproape zilnic ne amintim de experiența aceasta. Ni se pare că am trăit o lună de miere la Constanța. Totul a fost senzațional: unde am locuit, plimbările noastre zilnice, unde luam masa, sincronicitățile, discuțiile noastre, trăirile noastre, apropierea, intimitatea dusă la extrem (să vezi cum “pofta inimii” devine “mamă la copii” nu e atât de ușor😂, dar se pare că Alin mă iubește și mai mult). Toate acestea au făcut ca experiența nașterii să fie magică pentru noi! 

Nici că-mi mai pasă de acele 14 ore de travaliu, când cele 14 zile de dinainte și cele 14 zile de după au fost un deliciu! ❤️

După naștere m-am pricopsit cu o anemie și mai severă (am coborât de la 9.9 la 8.8) și cu o radiculopatie cervicală (luând-o psihosomatic o fi de la blocajul psihic din travaliu, deși osteopații mi-au zis că e o treabă biomecanică, deci o fi de la cum mă țineam în bazin à la “This is Spartaaa!”). 

Așa slăbită cum sunt după această naștere, nu regret nimic din ce a fost, și mă bucur că am luat decizia pentru NVDC la Armonia. ❤️

La 5 zile de la naștere, mi-am adunat toate puterile și am mers să facem un new born shooting. Evident, am putut sta doar întinsă pe jos. :)) 

Vezi și

Testimonial curs burtici si tatici – Adina si Alex

Pentru noi acest curs a venit fix cand trebuia, si spun asta pentru ca toate informatiile ne ajuta sa luam decizii importante acum, cand suntem la inceputul sarcinii, si cu siguranta nu le vom regreta mai tarziu.

Call Now Button