Amos, povestea nasterii

Acum, in a cincea zi dupa ce miracolul s-a petrecut, incep sa-mi recapat fortele pamantesti si intre lacrimi de bucurie si eliberare, care inca se revarsa din mine cand si cand, ma apuc incetisor sa scriu. Cu pruncul in brate dormind, cu soarele si muntele pe geam.

Dar cum miracolele sunt greu de pus in cuvinte, greu de transpus prin semnele lumii asteia, nasterea lui Amos imi pare o intamplare invaluita intr-o aura demna de gloria divina. Chiar si cand rememorez aspectele ‘practice’ ale nasterii, ele devin marete inlantrul meu, poleite cu lumina soarelui.

Ruperea apei, in jurul orei 10 seara, dupa o masa pe cinste cu pepene galben – de credeam ca fac mult pipi datorita pepenelui – m-a facut sa incep sa tremur de emotie, de bucuria ca marele moment e aici. Dionisie cu mine in baie, eu pe telefon cu insotitoarea nasterii mele, apoi cu Simona fotografa mea, am inceput amandoi sa tremuram de entuziasm si fericire.

Pregatiti eram, dar cand poti spune oare: ‘Gata! De acum copilul poate sa vina oricand!’

Bazinul de nastere abia ajunsese in aceeasi zi prin curier, inca nu ne dumirisem ce am fi avut nevoie pentru montarea lui si aveam ceva dubii cu planşeul de lemn al casei si greutatea apei din bazin. Sa mutam mobilele, sa-l punem in colt, ne-am zis….evident ca n-a mai fost vreme de asta, bebe a vrut sa vina pe uscat  In vizita îi aveam pe Florina & Chris, era chiar singura seara din anul acesta cand ne nimeream, ea in tara, eu inainte de nastere. Si tocmai ce faceau misto la masa cu pepene cum ca ‘daca vine copilul acum, suntem aici sa-l prindem’. Say no more! Copilul chiar vine! Pe ei i-am trimis la culcare in camera de oaspeti si bebe s-a pus pe treaba.

Contractiile incepusera, mai intai usurele, ca niste dureri de menstră, dar la fel de dese cum aveau sa ramana pana la sfarsit, intre 5 si 10minute (imi zice mie mintea mea postpartum). Asa ca am facut un dus, m-am aranjat cat de cat si am mers in dormitor, in ideea sa reusim sa dormim putin. N-a fost sa fie, contractiile au crescut rapid in intensitate, asa ca pana pe la 3, cand fetele au ajuns la noi, eram deja in mijlocul unui rollercoaster nebun, in afara notiunilor de timp si spatiu. Fiecare val ma purta pe niste culmi nebanuite ale durerii, pur si simplu nu-mi venea sa cred intensitatea la care simteam totul. La inceput, cand ajunsesem in camera si contractiile erau inca usurele, perceptia imi era similara celei din timpul experientelor psihedelice (oxitocina bat-o vina!), insa n-a fost prea mult timp de explorare aici, caci durerile au devenit atotcuprinzatoare.

Dionisie a fost ingerul meu pazitor, m-a susţinut cu fiecare contractie, m-am agatat de el si l-am strans cat de tare am putut si cand simteam ca nu mai pot, el imi spunea ca mai pot. Uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca nu si-a pierdut nici o clipa devotamentul, calmul si delicatetea trecerii prin niste momente de altfel extreme pentru amandoi.

Nu mai stiam cat e ceasul, cat timp a trecut, primisem o prima consultatie din partea celei care avea sa fie insotitoarea copilasului nostru, dupa care fetele s-au retras in sufragerie o vreme; pana cand am simtit ca vreau in apa, fie si fara bazin, eu vroiam niste apa calda sa curga pe mine. Durerile erau enorme. N-aveam timp sa gandesc, sa procesez; lucru pentru care, uitandu-ma retrospectiv, am fost atat de recunoscatoare! – insa intr-un colt al mintii tot s-a insinuat intrebarea: e posibil oare sa creasca si mai mult de-atat? Raspunsul insotitoarei a fost da.

Iar realitatea urmatoarelor clipe (ore!?) mi-a aratat ca da! M-am simtit ceva mai bine sub apa calda, asa complet rupta de realitate, intr-o transa in care tot ce simteam era copilasul care coboara, impingea, misca lucrurile si mai repede si mai intens. Vartejul se intetea. Intre valuri era bine, insa pauzele nu durau mult. Tot ce imi aduceam aminte din toata pregatirea mea de nastere era legat de respiratie – dar nici asta nu reuseam mereu sa aplic. Ma simteam bine sa gem de durere, sa stau cu ochii inchisi, sa simt apa calda. Incepusem deja sa simt sa imping.

Venise momentul sa ies. N-aveam habar ca eram deja dilatata 7cm, un detaliu pe care aveam sa-l aflu dupa nastere si care i-a fost comunicat doar lui Dionisie. Ce bine ca n-am stiut! Mi s-a spus insa sa respir caci inca nu venise momentul sa imping. In camera incepuse sa se lumineze, fetele forfoteau in jurul meu, prosoape si aleze erau intinse, diverse ustensile si cutii scoase din trusa. Dionisie nu inceta sa ma sarute, sa ma imbratiseze, sa ma incurajeze. De la moasa am auzit in permanenta ‘Te descurci foarte bine, Ioana!’ si mi se parea ca zice doar asa, sa ma incurajeze, cand eu ma simteam la limita limitelor (desi de fapt urma sa ajung acolo un pic mai tarziu, pe expulzie). N-aveam habar ca lucrurile chiar se desfasoara BINE, totul era prea rapid si intens ca mintea mea sa ia in considerare ca tot ce se intampla era NORMAL.
Imi aduc aminte ca ma minunam de toate aranjamentele din camera, pana cand m-am prins ca, o, da! marele moment e aproape! Eu as fi vrut sa imping din picioare, de langa sifonierul de care ma tinusem toata noaptea, insa mi s-a spus ca nu e posibil deoarece bebele venea dintr-o pozitie usor modificata. Am incercat pozitia in patru labe in pat, dar nu simteam ca pot impinge asa. Am fost ghidata sa stau pe vine si in scurt timp Dionisie a venit in spatele meu, sprijinindu-mi corpul, tinandu-ma de brate, sarutandu-mi tamplele, respirand cu mine prin fiecare contractie. Ce senzatii inimaginabile!

Mi s-a spus ca pot pune mana sa-i simt capul, insa nu m-am simtit in stare sa fac asta. Initial nu reuseam sa imping suficient de tare, mi-era cumva frica de acea intensitate, pana cand am verbalizat acest lucru insotitoarei mele, care, cu un calm si o lumina pe care n-o sa le uit niciodata, m-a incurajat sa respir. Un lucru era sigur: trebuia sa scot acest copil afara, atunci! De aici nu trebuie sa mai fie mult, mi-am spus eu! Dar avea sa fie tocmai varful acestui rollercoaster, caci ‘odata ce impingeam, trebuia sa raman acolo’ – intrucat capsorul sau migra inapoi in vagin datorita pozitiei anevoioase.

Pe urmatoarea contractie am impins cat am putut de bine, de respiratie nu-mi mai aduc aminte, insa am simtit ca a iesit capul. M-a ajutat sa stiu ca pulsul ii scazuse usor, ca pauzele dintre contractii erau un pic mai mari si ca trebuia sa-mi adun toate fortele sa fac asta. Cand a iesit si restul corpului si l-am primit in bratele mele, m-am simtit in mijlocul celui mai grandios sentiment de uimire si recunostinta din viata mea.
Dadusem nastere, wow!
O auzeam pe insotitoare in fundal spunandu-mi sa-l masez pe spate sa-si regleze respiratia mai bine, dar tot ce puteam sa fac era sa-l mangai si sa-i contemplu fetisoara-i nepretuita care plangea la noi. Noroc ca Dionisie era mai conectat la realitate si il masa de zor.
Lacrimile-mi erau probabil blocate de valul de adrenalina, inlauntrul meu plangeam in hohote de bucurie, dar pe afara nu iesea nimic. Acest omulet a iesit din mine! Acest mister al fiintarii inca ma infioara si ma umple de lacrimi, cand il privesc cum suge la pieptul meu sau imi adoarme in brate. Acest miracol ce l-am resimitit pe tot parcursul sarcinii, iata-l acum aici.

Multumesc,
Ioana

Foto credit: Simona Ioana Sandu

Lasa un Comentariu

3.231 views

Start typing and press Enter to search