Alexandra Ioana, Bacau

Vestea ca vom avea un copil a venit ca o binecuvantare si un raspuns la rugaciunile noastre intr-un moment in care medicii ne tot repetau ca nu am cum sa raman insarcinata fara tratament. Perioada care a urmat a fost minunata din toate punctele de vedere. Dumnezeu m-a ajutat si am avut o sarcina usoara, fara greturi, fara dureri, fara ameteli sau alte probleme si n-a fost nevoie sa iau niciun fel de pastile.

Inca de la inceput mi-am dorit sa nasc normal, dar pe masura ce m-am informat s-a conturat un adevarat plan de nastere naturala. Pornind de la ideea ca nasterea nu este o boala, impreuna cu argumentele pentru o , din cartea care ne-a deschis ochii, a medicului Frederick Leboyer, am inteles ca planul pe care il aveam deja in minte nu ar fi putut niciodata sa fie infaptuit intr-un spital. Cu toate acestea, am incercat sa-i explicam medicului care imi urmarea sarcina, ca imi doresc o nastere naturala fara interventii si fara niciun fel de medicatie, dar am fost refuzati categoric pentru ca “asta este protocolul”. Chiar daca sarcina si nasterea decurg perfect normal, oxitocina si epiziotomia sunt din oficiu, iar cordonul TREBUIE taiat imediat. Astea pe langa nelipsitele perfuzii, monitorizari si tuseuri, ruperea membranelor, impinsul impotriva gravitatiei, cotul din burta, fortarea placentei, despartirea copilului de mama pentru masurari, cantariri, spalari, aspirari, vaccinuri, vitamina K, glucoza, lapte praf si cate si mai cate, de parca nasterea ar fi un proces super complicat la care este necesar un intreg staff medical, de ajungi sa te intrebi oare cum au nascut femeile atatea mii de ani fara “ajutor”? Dupa acest episod, am inteles ca sub nicio forma nu vreau sa nasc dupa vreun protocol, iar dorinta de a naste acasa s-a transformat in decizie ferma si tot ce a urmat a fost pentru a ne pregati in acest sens.

Sotul meu mi-a oferit tot sprijinul in aceasta decizie asa ca am inceput sa ne documentam temeinic: carti de specialitate, zeci de filmulete pe internet, am citit si recitit toate povestile autohtone privind nasterile acasa si asa am gasit un numitor comun, o zana buna care ajuta mamicile sa-si aduca pe lume puisorii cat mai bland si mai frumos – moasa Irina Popescu. Am facut un drum la Bucuresti ca sa ne cunoastem si sa discutam planul de nastere. Ne-am vazut, ne-am placut, am vorbit si am simtit ca ea este cea alaturi de care vreau sa nasc. Am plecat topaind de fericire ca lucrurile se asezau asa cum ne doream. Singurul gand care nu-mi dadea pace era daca va reusi sa ajunga la timp in Bacau. Avand insa in vedere ca era vorba de prima mea nastere, ne asteptam la un travaliu lung si prin urmare ar fi trebuit sa avem timp suficient.

In ce priveste pregatirea pentru nastere, pot spune ca am fost o graviduta foarte activa, am mers mult pe jos, am facut pillates si exercitiile Kegel cu regularitate, am avut grija ca alimentatia mea sa fie cat mai sanatoasa si mai echilibrata si cel mai important lucru: m-am rugat! Am urmat si cursurile Dittei Depner la Brasov unde am invatat cum sa respir corect in travaliu, cum sa ma relaxez si sa am incredere in mine si in corpul meu care stie cum sa dea nastere unui copilas. Am reusit inclusiv sa alung temerea ca moasa nu va ajunge la timp si mi-am pastrat in minte numai gandurile pozitive legate de nastere. Am plecat de la curs cu un bagaj de informatii pretioase. Ma simteam pregatita si acum eram convinsa ca vreau si pot sa imi aduc puiul pe lume usor si calm. Pentru mine asta insemna sa nasc acasa. Spitalul starnea in mine prea multe frici care mi-ar fi inhibat nasterea.

Pe finalul sarcinii, am fost programata pentru nastere, desi am tot incercat sa-i explic medicului ca vreau sa nasc atunci cand e bebelusa pregatita, dar fara sa-mi fie ascultata in vreun fel dorinta. Ca sunt sau nu simptome de inceput de travaliu, pe 25 sunt de garda si vii dimineata cu bagajelul, facem internarea, o injectie mica si in cateva ore ai sa fii mamica – asta era planul medicului, dar nu si al meu! Eu visam ca o sa nasc cam la o saptamana, poate chiar doua dupa termenul dat, dar pana la urma cea mai in masura sa aleaga ziua, a fost bebelusa.

A ales ziua de 24 noiembrie, in duminica in care implineam 38 de saptamani. La ora 7, m-a trezit o durere intensa si continua in conditiile in care am avut o noapte foarte linistita cu un somn odihnitor cum nu mai avusem de mult. Nici la toaleta nu am fost, de unde si gandul ca poate mi-am fortat vezica si asta imi cauza durerea. M-am plimbat prin casa in speranta ca ma va lasa. Nu m-a lasat, ba chiar la scurt timp a venit o durere si mai puternica peste cea initiala, dar care nu a durat mult. Incepusera contractiile, dar eu tot nu eram convinsa. Seara de dinainte mi-am serbat ziua de nastere si ma gandeam ca poate ma agitasem prea tare. Bebe a fost intr-adevar agitata la petrecere, motiv pentru care mai toata seara mi-o petrecusem pe minge, leganandu-ma si facand tot felul de rotatii pe ea, spre amuzamentul musafirilor.

Pana am realizat ce se intampla, pana am dat de veste moasei Irina si doulei Raluca si am lamurit intreaga situatie (credeam ca mai tin sarcina vreo 2 saptamani) s-a facut deja ora 9. Contractiile erau acum la 5 minute si durau 30-40 secunde. Nu mai aveam niciun dubiu: eram in travaliu! L-am trezit si pe sotul meu si i-am spus ca doar cateva ore ne despart de marea intalnire cu fetita noastra. Mi-am pregatit apa in cada in speranta ca imi voi petrece travaliul acolo, ba poate chiar si expulzia. Apa calduta ma relaxa intr-adevar, dar nu reuseam sa gasesc nicio pozitie comoda. A urmat o perioada in care m-am tot mutat cand pe toaleta, cand in cada, cand pe pat in dormitor, unde am si ramas intr-un final, desi eu tot visam la o nastere in apa.

In tot acest timp, sotul meu s-a rugat si a pregatit casa pentru primirea bebelusului, simtind ca e mai bine sa ma lase in pace. Asa mi-a fost mai usor sa ma concentrez pe respiratie si pe gasirea unei pozitii in care sa pot face fata contractiilor. Cand m-au anuntat moasele ca s-au pornit spre noi (Bucuresti-Bacau) era ora 11. Trecusera deja 4 ore si mai aveam de asteptat tot atat pana ajungeau. Mi-am zis in sinea mea ca mai rezist, dar am chemat-o totusi pe mama in ideea ca stie ea ce sa-mi faca pana ajung fetele. Si bine am facut!

Vedeti voi, desi mama nu are nicio pregatire medicala, experienta celor 3 nasteri naturale, dintre care una acum 6 ani, alaturi de optimismul si calmul ei extraordinar, cunostintele de psihologie si reflexoterapie ne-au ajutat foarte mult. Ea ma punea pe directie cu respiratia, ea imi zicea cuvinte de incurajare, ma mangaia, ma tinea in brate, ma masa cu ulei prin toate locurile pe unde simteam ca am nevoie (treaba cu uleiul a ajutat foarte mult in expulzie), insista sa ma hidratez si era acolo sa imi dea putere si incredere ca o sa pot sa o duc pana la capat! Cea mai buna doula pe care mi-o puteam dori!

Si uite-asa timpul a zburat si s-a facut 12.30 si dintr-o data s-a facut si n-am mai simtit nimic decat nevoia sa imping. Mi-am adus aminte de respiratiile in J, pe care le exersasem in ultima luna in fiecare dimineata, asa ca am inceput imediat sa le pun in practica, dar nu inainte de a-i spune Irinei, care inca era pe drum, ca “Nasc!”. “Acum? Pai bine si ce vrei sa faci? Te duci la spital?” Raspunsul meu a fost un NU categoric. Nu am ajuns pana aici ca sa ma duc sa nasc la spital; draga de ea, sigur s-a gandit ca mi-era teama, dar surprinzator, nu-mi era. Intr-adevar planul nostru nu a luat niciodata in calcul varianta nasterii neasistate, dar eu eram atat de increzatoare ca pot sa nasc si atat timp cat o aveam pe mama langa mine si stiam de la curs ca al meu corp stie sa nasca si bebe stie sa se nasca, nu aveam nevoie de nimeni altcineva pentru a continua chiar si neasistata – cu Dumnezeu inainte!

Cu prima contractie au iesit cateva picaturi rozalii, cu a doua a iesit dopul, iar dupa inca doua contractii a iesit si minunea. Membranele s-au rupt chiar in momentul expulziei astfel ca bebe a alunecat usor, iar eu nu am simtit nicio durere. Am nascut in genunchi cu mainile sprijinite pe coapse, ajutata de gravitatie. Mama a prins-o, s-a asigurat ca e bine si mi-a pus-o imediat pe piept. Acest pot spune ca l-am simtit ca pe cele mai lungi 10 secunde din viata mea asa ca nu pot decat sa imi imaginez ce simt mamicile care sunt separate de copilasii lor la nastere pentru cantariri, masurari si alte interventii inutile, cand singurul lucru de care au nevoie amandoi este sa stea lipiti unul de altul si sa se bucure de ora magica. Eu am trait-o din plin cu bebelusa pe pieptul meu si cu sotul alaturi care la auzul primului scancet a alergat spre dormitor ca sa vada minunea.

Sentimentele pe care le-am avut cu totii in acele clipe, in liniste, in cuibusorul nostru, au fost pline de atata iubire, bucurie, emotie, incantare incat nu pot fi descrise in cuvinte. Pot doar sa-i multumesc lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa avem nasterea la care am visat si mamei mele ca mi-a fost si moasa si doula, ca mi-a stat alaturi si mi-a transmis o incredere fantastica in mine, in ea, in copilul meu, in Dumnezeu, astfel ca nu m-am gandit nicio secunda cu teama la nastere.

Pana la urma toate s-au asezat intr-un fel sau altul. A urmat nasterea placentei cam la o ora dupa expulzie ajutata de bebe care statea pe burtica mea si papa, dar si de mama care ma mai masa la indicatiile Irinei. Intre timp au ajuns Irina si Raluca si ne-au ajutat cu taierea cordonului ombilical (tati a avut onoarea), cu micile reparatii, cantarirea si evaluarea starii de sanatate a bebelusului (3150 grame si 52 cm) si cu sfaturi utile pentru ingrijire si alaptare. Bebe a supt inca din primele clipe, ca laptic aveam “cat pentru gemeni”, iar eu mi-am revenit imediat si o buna perioada de timp am simtit ca plutesc. Aveam atata energie ca nu-mi venea sa cred. In primele nopti nici nu am simtit nevoia de odihna. Ma trezeam noaptea si stateam ore intregi doar privind-o cum doarme. Minunea noastra mica a zambit din prima zi, e vesela si sociabila, are o energie fantastica, nu a avut absolut nicio problema de sanatate, nici faimoasele colici, nici episoade de febra, nici nopti pierdute. S-a dezvoltat frumos si armonios, este nevaccinata, alaptata exclusiv pana la 6 luni si apoi diversificata, purtata cu multa dragoste, face nani cu noi si ne umple sufletele de bucurie!

Distractiv a fost a doua zi cu formalitatile in cazul nasterii acasa, pentru ca medicul de familie nu voia sa colaboreze deloc, m-a amenintat ca imi trimite politia la usa, ca e caz penal, ca trebuie sa chem ambulanta sa ma duc cu copilul la spital, a alertat inclusiv Directia de Sanatate Publica, dar aici a intervenit Irina careia ii multumim pentru suport si implicare. Pana la urma legea a fost de partea noastra, Irina i-a lamurit pe toti, medicul de familie a venit acasa, bebe si-a primit certificatul, iar eu a trebuit sa promit medicului de familie ca pastrez cel putin o luna placenta la frigider in caz ca mi-o cer cei de la DSP pe motiv sa o duca la deseuri sanitare…inca il mai astept cu mare interes pe cel care o sa aiba curaj sa vina la mine la usa sa imi ceara placenta!

Si cam asta a fost povestea noastra cu nasterea acasa, cu momente nepretuite, dar si cu peripetii, care sub efectul euforiei de la nastere nu puteau altceva decat sa ma faca sa zambesc si sa spun ca am ajuns sa traim vremurile in care normalul este considerat anormal. Important este ca suntem bine, sanatosi si fericiti ca am reusit ceea ce ne-am dorit, o nastere frumoasa, linistita, 100% naturala, fara traume, fara medicamente si interventii inutile. Dumnezeu le-a asezat pe toate cum a stiut El si a fost chiar mai bine decat planuisem noi!

Comments
  • Popa Mariana
    Răspunde

    Buna !
    Impresionantă experiență , sunt însărcinată intr o lună și săptămână si as dori sa incerc o nastere asemănătoare. As dori daca se poate sa iau legatura cu aceasta mămică. Mentionez ca sunt tot din Bacău. Felicitări si multumim pentru împărtășirea.

Lasă un răspuns la Popa Mariana Anulează răspunsul

1.089 views

Start typing and press Enter to search